Povestea românilor care au făcut ocolul lumii în opinci

În primăvara anului 1908, într-o Europă fascinată de explorare și performanță, o agenție franceză lansează o provocare aproape neverosimilă: ocolul Pământului pe jos. Ideea era ca participanții să parcurgă un itinerar stabilit de ei înșiși, fără nici un ajutor financiar, la sfârșit, fiind remunerați cu 1 franc francez pentru fiecare kilometru.

Acest concept le-a trezit interesul multora, printre care se regăseau și patru români de 19 ani care își făceau studiile la Paris.  În câteva săptămâni din sute de participanți care s-au înscris la concurs, românii au captat atenția organizatorilor, întrucât erau 4 tineri temerari, care și-au ales cel mai îndelungat traseu – 100.000 km. Intenția lor era să-și câștige banii de drum susţinând spectacole folclorice în fiecare regiune a lumii în care vor ajunge, de la Teheran la Capetown şi din satele eschimoşilor până la Casa Albă!

„Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea, atunci să cunoască şi lumea românii! Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”.

Astfel, cei patru studenți români Dumitru Dan, Paul Pârvu, Alexandru Pascu și Gheorghe Negreanu conving agenția, care le-a acordat răgaz de 2 ani pentru a se pregăti de odiseea vieții lor. Băieții revin în România, așa cum fiecare concurent trebuia să pornească din capitala țării natale. În următorii ani au învățat limbi străine şi s-au antrenat mergând pe jos câte 45 de kilometri zilnic, în zone de câmpie, deal și munte, în toate anotimpurile. Au făcut studii de cartografie, medicină și etnografie, au învăţat sute de cântece şi dansuri populare româneşti.

Pe 1 aprilie 1910, Dan Dumitru, liderul expediției, notează în carnetul său: „Cerul e acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală”. Însoţiţi de Harap, câinele ciobănesc care-i va urma aproape tot timpul, cu bagaje ce nu depăşesc opt kilograme în spate, cei patru se îndreaptă spre Braşov.

Au ajuns la Budapesta după doar trei zile de la pornire. De aici până la Viena nu fac nicio oprire. Tot aici dau prima reprezentaţie, într-un teatru de cartier, şi câştigă primii bani. Urmează Berlinul, unde reuşita unui al doilea spectacol alungă primele gânduri de deznădejde. La graniţa cu Danemarca apare primul obstacol: un vameş „refractar la ideea de turism internaţional” îi arestează şi îi trimite în Flensburg, considerându-i spioni! 

Urmează Oslo, Stochkolm şi Helsinki, unde publicul îi consideră exotici şi autentici, repurtând un mare succes cu spectacolele lor. De la Golful Finic la Marea Caspică, pe distanţa de 3000 km, condiţiile aveau să devină însă mult mai aspre. După un popas de trei zile la St. Petersburg, românii ajung la sfârşitul lui iulie 1910 la Moscova. La începutul lui octombrie 1910, românii se aflau în Vladikavkaz, apoi au mers 200 km prin munţi, „rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, până la Tbilisi, părăsind uşor, pentru prima oară, Europa.

Peste o luna aceștia ajung în Persia. Între Bagdad, unde au vizitat Babilonul şi Siria de azi, au mers pe Valea Eufratului alături de o caravană cu cămile, trezind mila arabilor: „Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau, crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”.

 

Prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi apoi la umbra Piramidelor, pe Valea Nilului, printre egipteni care „păreau contemporani cu Ramses al II-lea”, studenţii români au avansat în Africa. Pe teritoriul Sudanului, „11 zile nu am întâlnit pe nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de pom”. Apoi, în deşertul saudit, o furtună năprasnică le-a pus viaţa în pericol… Itinerarul Etiopia – Somalia – Tanzania – Mozambic i-a sleit de puteri, astfel că încheierea parcurgerii coastei de Est a Africii, prin traversarea în Madagascar, a părut izbăvitoare. Din Madagascar, la bordul unui vas, românii au pornit spre Australia. Aici, au vizitat oraşul Sydney, capitala Canberra, Blue Mountains şi grotele Jenolan.

Peste un an de la pornirea de acasă, fiind așteptați de sute de curioși și reprezentanți ai asociației sportive, care le pregătiseră camere de lux în cel mai strălucit hotel, cei patru tovarăși sunt gata să cucerească orașele indiene.

În ianuarie 1912, cei trei debarcă la Rio de Janeiro, aşteptaţi de sute de localnici – românii deveniseră o prezenţă constantă în buletinele şi ziarele de aventură şi călătorii, o presă gustată la acea vreme. De Rio se leagă cel mai mare succes repurtat de spectacolele folclorice ale românilor, la care se adaugă prelegeri şi conferinţe. Cei patru călători îşi împărtăşesc multiplele experienţe pe care le-au trăit: românii erau deja ambasadori ai multiculturalismului!

Traseul sud-american continuă spre Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia. În sud-estul Ecuadorului, la graniţă cu Peru, cei trei călători au petrecut o noapte alături de indienii jivanos, denumiţi şi „vânătorii de capete”, un trib ce a păstrat tradiţia decapitării inamicului şi a păstrării craniului acestuia, prin mumificare!

După doi ani de drum, doi dintre camarazi sfârșesc tragic. Pascu moare în India, din cauza supradozei de opium, iar Negrescu în China, prăbușindu-se de pe o stâncă, din cauza condițiilor climatice uluitoare ce le îngreunau expediția.

În ciuda întâmplărilor zguduitoare, Dan Dumitru și Paul Pârvu continuă aventura lor. Din China, românii pleacă spre portul siberian Nikolaevsk şi apoi în peninsula Kamceatka. Au ajuns în Siberia la sfârşitul anului 1912, parcurgând acolo 1150 km prin „viscol şi geruri fără egal”. Printre sate de eschimoşi, românii avansează spre Skagway, Juneau şi se opresc la Vancouver. Dan observă primele probleme la Pârvu: „E prea tăcut, el, care râdea şi de neajunsuri. Îmi spune că îl dor de ceva vreme picioarele…”.

După ce participă la o vânătoare canadiană de urşi bruni, „în care capcana e legată de un buştean uriaş, astfel că animalul prins fuge târând greutatea după el şi istovindu-se iute”, românii coboară spre Seattle, Portland şi San Francisco, refăcând sumarul lor buget cu serii de spectacole folclorice.

Un document din 9 decembrie 1914, aflat la Arhivele Naţionale, atestă că Dumitru Dan a fost primit chiar la Casa Albă, iar în 1915 de preşedintele Venezuelei.

Apoi, străbătând California, ajung în Mexic şi mai departe, până în Panama, de unde se îmbarcă pe un transatlantic spre Gibraltar.

 

În Florida, picioarele lui Paul Pârvu au cedat, iar medicii i-au interzis continuarea călătoriei. După aproape 90.000 de kilometri parcurşi alături de colegii săi, Dan Dumitru a rămas singurul apt să continue cursa. Ajuns singur în Havana, la 18 ianuarie 1915, după şase luni de periplu american, Dan e primit cu mare fast, dar aceasta nu l-a entuziasmat prea mult: „Am dăruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plâns şi am mers mai departe”. Traseul continuă prin Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi Venezuela.

După o escală în Malta, Dumitru Dan este arestat la Salonic de un ofiţer britanic ce îl consideră spion, după ce i-a găsit în bagaje reviste din toate colţurile lumii. Este expediat la Londra, pentru anchetă, unde ministrul plenipotenţiar al României şi cluburile sportive britanice fac presiuni şi e, în cele din urmă, eliberat.

Totuşi, Dan e obligat de mersul războiului să întrerupă traseul stabilit şi se întoarce în ţară, când mai avea doar 4000 km de parcurs din cei 100.000! Abia în vara lui 1923, când Touring Club de France îi stabileşte un itinerar pentru parcurgerea distanţei rămase, Dan pleacă din Bucureşti, pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversând nordul Italiei şi Elveţia.

Călătoria se incheie în 1923. După ce prezintă raportul călătoriei, Dan e primit cu fast şi i se înmânează cei 100.000 de franci, împreună cu titlul de campion mondial. 13 ani de peripeţii, 100.000 de kilometri parcurşi pe jos şi peste 490 de perechi de opinci rupte. Aşa arată în cifre povestea celor patru români care au plecat în 1910 să facă înconjurul lumii pe jos.

Deși călătoria lui Dan Dumitru s-a înscris în istoria turismului mondial ca fiind cea mai cutezătoare și mai mare drumeție pe jos, a străbătut lumea, ajungând până și în Casa Albă în costumul național românesc, el a rămas un necunoscut. În Cimitirul Eroilor din Buzău, lângă un coș de gunoi mereu plin, există o parcelă împrejmuită cu un gard de sârmă ruginită, la căpătâiul căreia se află o cruce din fier aproape căzută. Pe ea, fără nicio altă explicaţie, un nume: „Dumitru Dan 14.VII.1890 – 4.XII.1978”.

 

Performanța geografului și exploratorului român a rămas neegalată, fiind înscrisă în Cartea Recordurilor în anul 1985. La împlinirea a 100 de ani de la ocolul lumii pe jos realizat de primul globe-trotter român, Muzeul Județean Buzău a amenajat o expoziție permanentă, „Ocolul lumii pe jos. Povestea celor 497 perechi de opinci”.

El a revenit în România pe 29 martie 1916, după şase ani de la plecarea în aventură, după 96.000 de kilometri parcurşi. Concursul a fost întrerupt din pricina Primului Război Mondial, iar în anul 1923 românul parcurge ultimii 4000 de kilometri pe itinerariul Bucureşti, Belgrad, Pristina, Skopje, Tirana, Mostar, Sarajevo, Zagreb, Slovenia, Udine, Torino, Milano, continuă drumul prin Elveţia şi Franţa şi pe 20 iulie 1923 ajunge la Paris, unde este încununat campion mondial şi primeşte premiul de 100.000 franci pentru cei 100.000 km parcurşi pe jos, în jurul pământului.

Surse:  Historia, Adevărul, GSP — materiale dedicate expediției lui Dumitru Dan și a camarazilor săi.