Drăgaica Roșie: ”Dacă purtătorii și creatorii de ie nu ar fi și nu s-ar coase, scena nu ar fi completă”

Ana Maria Crișan este o cunoscută colecționară de costume tradiționale arhaice românești. Colecția sa cuprinde în special costume de Banat, de Transilvania, precum și piese vechi din Muntenia.

Acum câteva luni am avut o discuție mai intimă cu ea în cadrul întâlnirilor noastre săptâmânale pe zoom cu participantele în programul de mentorat Pasărea Măiastră. Am descoperit atunci o personalitate complexă, pe care mi-am dorit să o cunoască mai multă lume. Discuția de mai jos reprezintă fragmente selectate dintr-un interviu mai amplu publicat pe Youtube în care ne-a dezvăluit multe detalii despre viața pieselor sale de colecție, arhaicitatea cămășilor, replicile create după fotografii. Cu toate acestea, a reușit să păstreze misterul care te învăluie de pe  pagina colecției sale Drăgaica Roșie.

Stela Moldovanu: Cum a început povestea colecției tale?

Drăgaica Roșie: Cred că sunt întâmplări care ajung să ne definească viața și să construiască un alt drum. Așa s-au întâmplat două lucruri particulare, în urmă cu aproape 15 ani. Nu colecționam și nu eram în sfera etnografiei și recunosc că mă uitam la ii cu acea admirație pe care un purtător o are față de o piesă extraordinar de frumoasă, iar în acel moment îmi doream doar să port. Foarte curând în viața mea au intrat doi oameni, care mi-au schimbat complet percepția asupra pieselor. Unul dintre ei, Oprea Iovan, a fost un culegător care de fapt îmi influențează una din principalele colecții. Într-una din dimineți undeva în ceață și în frig, în timp ce eu căutam o ie pe care să o port, îmi pune în brațe o ie de Banat. Și acea ie era mai mult decât o simplă ie, aveam în brațe o piesă de artă tradițională, artă textilă în sine. Astfel s-a creat o legătură foarte puternică, n-am putut să mai port ie după această întâlnire. De fapt, eu am reușit să port ie doar câteva luni din viața mea, după care m-am oprit și mi-am închipuit că sunt colecționar. Apoi a mai fost o întâlnire care m-a marcat profund. Presa vorbea într-o vreme despre Iulia Gorneanu în unul din momentele critice când s-a îmbolnăvit. Atunci nu o cunoșteam pe Iulia, iar unul din gândurile care mi-a trecut prin minte a fost că a avut o viață frumoasă și plină, pentru că a putut să trăiască lângă aceste lucruri. Atunci  am văzut artă textilă ca pe poarta frumuseții care lipsea din viața mea.

Stela Moldovanu: Pentru că te urmăream pe pagina ta de Facebook și eram fascinată de taina și poezia din jurul cămășilor pe care le publicai, am avut îndrăzneala să te caut în 2018 la București și să-ți fac o propunere alături de Ana Popenco cu care lucram la albumul meu ”Măiestria – povestea cusută a iei” să faci parte din capitolui Colecții din cartea noastră. Atunci  răspunsul tău a fost NU, pentru că nu ești interesată să-ți arăți colecția, iar ceea ce a generat și mai mult mister a fost momentul în care ai zis  ,,eu nu mă ating de cămășile mele decât cu mănuși”.

Recent a ieșit la suprafață o pate din colecția  în expoziția Miresele Soarelui, pe care ai realizat-o împreună cu Iulia Gorneanu. Povestește-mi despre atitudinea pe care o ai acum față de purtătorii de piese vechi, pentru că se pare nu mai ești în opoziție față de ei.

Drăgaica Roșie: Mi-a luat foarte mult timp să fac pace cu mine și să definesc această Drăgaică Roșie care s-a construit în timp. Am avut lupte foarte mult timp cu mine între de a purta, a păstra, a colecționa sau a cerceta. Cred că inițial am plecat de pe poziția de a cerceta, apoi mi-am dorit să port. Nu consideram că sunt antagonice. Când au intrat în viața mea piesele vechi am avut o poziționare radicală și am considerat că un iubitor de artă textilă care îi cunoaște valoarea, ar trebui totuși să facă diferența între ce este purtabil și ce nu. Era atunci evident pentru mine că o piesă foarte veche nu ar trebui purtată.

Când ne-am cunoscut noi, v-ați ciocnit de poziția mea aproape brutală în care eu nu am vrut să apar în album, considerând că mesajul albumului este o deschidere către purtător de a îmbrățișa ia și eu nu m-am identificat cu asta atunci. Mai târziu mi-am dat seama că de fapt, piesele acestea vechi sunt aici datorită efortului care vine din foarte multe părți: al oamenilor care au îmbrăcat aceste costume în ritualuri, apoi al celor care le-au lăsat moștenire, este efortul culegătorilor acestor lucruri, al grupurilor de cusut, al colecționarilor, păstrătorilor și foarte mult efortul purtătorilor.

Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că de fapt, a purta ie înseamnă a-i da o valoare concretă, o valoare pragmatică și o valoare emoțională.

Dacă purtătorii și creatorii de ie nu ar fi și nu s-ar coase, scena nu ar fi completă. Îmi dau seama că toți contribuim la păstrare. Nu cred că s-ar fi putut păstra, reînnoi sau reconstrui atât de mult, dacă nu am fi avut toți cu aceste roluri.

Stela Moldovanu: Cele mai multe din piese pe care le ai sunt foarte vechi. Care sunt cele mai valoroase?

Drăgaica Roșie: Cele mai prețioase piese nu sunt cele cu o valoare comercială foarte mai mare,  sunt piesele care chiar mi-au marcat viața. De exemplu, acest costum de Maramureș, care este un costum bărbătesc, pe care l-am primit acum mulți ani și care ajunge la mine dintr-o întâmplare.

Cămașa albă și spăcelul de Banat pe care l-am luat de la Oprea sunt unul din cele mai de valoare costume care intră în colecția mea.

O altă piesă care are o emoție a regăsirii pe care o trăiesc de-abia după foarte mult timp, este o cămașă de Mărginimea Sibiului. Inițial mi-am dorit doar o ie din comuna bunicilor mei, din partea tatălui din zona Săliștii și culmea, a fost una din iile care au intrat cel mai greu la mine în colecție și care este și printre cele mai vechi – un final de secol XIX, început de secol XX. Din punctul meu de vedere e arhaică în tot: în croi, în cusătură și în spirit.

Stela Moldovanu: Unde este hotarul între arhaic și modern? Cum apreciezi tu care cămașă face parte din zona aceea de taină și mister și unde încep cămășile de care este mai ușor să te desparți?

Drăgaica Roșie: După foarte multe discuții cu Raluca Ardeleanu, care este de formare antropolog, una din concluziile noastre a fost că limita în colecțiile pe care noi avem puterea de a le construi acum este undeva între cele două războaie mondiale. Asistăm de fapt la o piață extrem de incoerentă ca flux al acestor piese care vin și din colecții private, și de la oamenii care le-au păstrat, și de la familiile care le-au purtat până în prezent.

Eu sunt unul din păstrătorii care s-a axat mai mult pe arhaic, dar nu cred că am foarte cămăși sau costume care răspund acestui termen în adevăratul sens al cuvântului. În schimb, ele păstrează elemente din costumul arhaic și un exemplu este această ie de Muscel. Eu am ales să păstrez iile pe care nimeni nu le-a vrut. Este o reacție de protecție și de revoltă asupra faptului că foarte multe din piesele care au ajuns la noi, cu cât erau mai vechi și mai deteriorate, cu atât lumea le-a respins din diverse motive.

Drăgaica Roșie: Aceste ii foarte vechi sunt și foarte puțin înțelese, ele păstrează ceva din corpul vechi, textil și au niște mici influențe de modernitate, cele care apar în perioada interbelică. Și iile arhaice sunt cele care pentru mine reprezintă nucleul, o corporalitate particulară textilă. Cred că undeva până în primul Război Mondial, cămășile aveau corp. Pânza era o pânză mai groasă. Aveau un propriu corp al lor, care aproape dubla corpul fizic caracterizat prin mânecile extrem de lungi, fie ele cu pumnași întorși sau cu fodori. Foile de pânză erau netăiate, erau așa cum ieșeau din război. Era iubit costumul, care avea o bogăție deosebită a materialelor care de multe ori se traducea în partea superioară a trupului printr-o bogăție a mânecilor deosebită sau bogăția pieptului. Și foile de pânză erau îmbinate cu cheițe, dar erau foarte discrete. Și în tot acest corp textil, există niște particularități care nu se mai regăsesc în costumul de după al doilea Război Mondial. Se pierd din diverse motive, din economia de materiale, din schimbarea pe care o aduc noile materiale, care nu mai aveau ținută când desfășurau niște mâneci foarte lungi. Nu mai aveau același rol ritualic, pentru că inclusiv ritualurile propriu-zis ajung să fie restrânse. Și toate astea au influențat asupra costumului per ansamblu din diverse unghiuri.

Stela Moldovanu: Cât este de ușor este să mai găsești piese arhaice de acest fel?

Drăgaica Roșie: A început finalul. Cred că oamenii care le găsesc ne aleg pe noi când se gândesc cui să lase, pentru că au început să fie dorite și piesele vechi și piesele noi deopotrivă. Și poate este un drum mult mai filtrat. Colecționarii au ajuns să își definească mult mai bine ca înainte sfera ariei de colecționare și au ajuns să creeze colecții de nișă. Deseori ajung la ei alte piese din diverse surse, cum ar fi licitațiile internaționale și le dau mai departe prin alți colecționari. Deci răspunsul este că, de fapt, piesele acestea foarte vechi, cu iz arhaic sau chiar arhaice, reușesc încă să se mai miște către mine și ajung la mine. Sunt mai puține decât erau în urmă cu 15 ani, când cred că am prins unul din ultimele mari valuri de mobilizare a acestor piese.

Stela Moldovanu: Știu că, de fapt, corpul cel mai important al colecției tale sunt costumele de Banat. Care sunt piesele de referință?

Drăgaica Roșie: Da, Banatul s-a întâmplat să fie prima mea arie de colecționar și s-a suprapus cumva peste formarea mea de arhitect. Banatul a fost fascinant din foarte multe motive, pentru structura pe care o are costumul și imaginea deosebit de austeră pe care o avea costumul arhaic din Banatul de Câmpie cu contrastul foarte puternic între alb și negru. De fapt, la începuturi, când am descoperit Banatul, n-am descoperit doar această zonă, l-am descoperit și pe Marius Matei, care este un nume în domeniu și care este principalul colecționar de Banat și primul promotor al costumului din zonă. Uitându-mă la colecția lui, mi-a fost mai simplu să-mi dau seama ce mă interesează pe mine în cercetare. Și s-a mai întâmplat ceva, am descoperit costumul de Hațeg și costumul de Pădureni care sunt două povești. Unele își păstrează până foarte târziu caracteristicile arhaice la care am reușit să am acces. Și costumele acestea au ajuns de fapt pentru mine aproape tot timpul să lucreze în oglindă cu cel de Banat și să îmi structureze colecția într-un mod particular.

Stela Moldovanu: Mi-ar plăcea să vorbești un pic și despre poveștile din spatele costumelor tale și poate îți alegi tu o piesă despre care ai vrea să vorbești în mod particular.

Drăgaica Roșie: Ultima piesă intrată în colecția mea s-a întâmplat când deschideam expoziția ”Miresele Soarelui”. E o cămașă pe care eu am așteptat-o foarte mult. În lumea asta e vorba despre așteptare. Un prieten bun, Silviu Ilea, a încercat să-mi explice acum ceva timp că de fapt colecțiile nu se construiesc peste noapte și că este nevoie de răbdare. Am fost fascinată întotdeauna de piesele care reușeau să ajungă la mine. Sunt cămăși care au plecat doar către o singură destinație, o singură țară, indiferent cât de frumoase erau și cât de mic sau mare le era prețul, fără absolut niciun fel de motiv real. Ele erau dorite sau cerute doar de oameni care erau în locuri celebre, doar la Paris sau doar la Viena. Și mi-am dat seama că în timp ce aceste cămăși ajung la noi, ele s-ar putea să nu ajungă goale de spirit. Cred că persoanele care au cusut anumite cămăși și-au dorit extraordinar de mult să ajungă într-un anumit loc și n-au ajuns decât la Paris sau la Viena și asta s-a întâmplat de câteva ori notabile.  Probabil printre toate rugăciunile pe care le-au spus femeile când au cusut aceste cămăși, au strecurat și „îmi doresc să port această ie acolo”. E unul din motivele pe care le-am înțeles.

Stela Moldovanu: E un simț aparte să înțelegi ce vor cămășile, unde vor ele. Interesant dacă te-a dus undeva vreo piesă din colecția ta, dacă a cerut să mergi după ea, să cauți să redescoperi ceva anume?

Drăgaica Roșie: Da. Cămășile de Marginimea Sibiului mi-au mâncat sufletul și recunosc că aceste cămăși cu mânecile extra largi s-au lăsat vânate de mine foarte mult timp și am ajuns extraordinar de greu la ele. Însă ele m-au făcut să redescopăr Transilvania cu totul cu alți ochi. Și este unul din motivele pentru care și eu, și Alexandru, soțul meu, avem o cercetare de aproape 10 ani pe vernacular în Transilvania și dacă ele nu ar fi fost, nu cred că am fi avut această schimbare de direcție radicală în cercetare, noi fiind niște arhitecți care proiectăm pe contemporan și care, tot din cauza cămășilor, am ajuns de fapt să cercetăm nu doar cămașa și nu doar corpul textil, dar și corpul casei și lumea din care ele vin.

Stela Moldovanu: Să ne întoarcem un pic la cămașa ta din expoziția Miresele Soarelui, care a avut loc anul acesta împreună cu Iulia Gorneanu și să ne spui mai mult povestea ei.

Drăgaica Roșie: Această cămașă s-a lăsat așteptată foarte mult timp. Aveam o fotă fantastică, care este o fotă de Muscel la Argeș și care este în două foi pe lână țigaie cusută, cu aceste motive cruci, forme și cu cromatica asta extrem de particulară, cu acest albastru aproape cobalt, care sunt elementele vegetale. Era o fotă pentru care nu reușeam deloc să găsesc o cămașă. Exact în aceeași perioadă, când se contura expoziția se întâmplă să vină această cămașa la mine. Vine prin Tanti Dida, care este un alt om fantastic care cred că culege de o viață. Și Tanti Dida m-a ales să-mi dea cămașa.

Ceea ce reușiți să vedeți este de fapt această pereche construită între fotă și ie, în care cumva motivele floral vegetale se repetă în structura cămășii. Până nu am umplut costumul de onoare, nu mi-am dat seama cât de fantastică este această potrivire.

Este una din cămășile care își păstrează structura, arhitectura, mânecile lungi și cu acest croi de-a dreptul particular, care are chiruștele la spate și care este un croi absolut fantastic, eu îi spun croit de înger. Este o cămașă care trăiește onest între două ipostaze una când este văzută din spate și una când este văzută din față și aduce aminte de acele momente pe care le trăiau tinerele în biserică când încercau să descifreze modelul și îl vedeau de la spate, dar trebuiau să îl vadă și din față. Este o cămașă care are o poveste.

Pentru mine este o adevărată cămașă de mireasă, una veche, roșie. Și este una din cămășile care vorbește despre lumea veche, încorporate ca o semnificațiile a unui statut. Și poate mai mult de atât, este una dintre cămășile pe care eu o consider canonică.

Am spălat foarte multe cămăși și am călcat multe, există o emoție particulară în acest proces care se repetă.  Câteodată sunt extrem de găurite pentru că au stat în lăzi și au fost mâncate de șoareci și prima emoție este aceea în care mă gândesc că s-ar putea ca ultima dată când a fost călcată și spălată această cămașă să fi fost când o mama a călcat-o și a pregătit-o pentru fata ei, care trebuia să fie mireasă și că, probabil, a fost ultima dată când a fost purtată. Aceste piese, marea majoritate de mireasă, roșii, au reușit să ajungă într-o stare extrem de bună din punct de vedere al raportului cromatic, ceea ce înseamnă că au fost spălate rar, au fost expuse rar și purtate rar.

Stela Moldovanu: Aș vrea să ne vorbești și despre ansamblul cu glugă din expoziția ”Miresele Soarelui”, care a fost ceva care te îmbie, un costum foarte expresiv.  

Drăgaica Roșie: Acum ceva timp, când Muzeul Satului ”Dimitrie Gusti” a scos un album extraordinar de frumos care prezintă un costumul de Vâlcea, dacă nu mă înșel, costumul de Țara Loviștei, cu această  glugă frumoasă, parte a unui costum de mireasă.  Cele trei piese, cămașa, catrința și gluga au creat unul din ansamblurile cheie ale expoziției.

De fapt aceasta este una dintre cămășile extrem de chinuite. Ea s-ar putea să fie esența pieselor din Drăgaică Roșie. E una din cămășile care a ajuns mutilată și a suferit transformările pe care au trecut iile din zona Vâlcei în preajma celui de-al Doilea Război Mondial și după. Când multe din modelele vechi au fost transformate din cămăși cu mânecă cu brățară în cămașă cu mânecă cu fodori. Inițial am crezut că au mutilat o cămașă veche și că i-au tăiat mânecile, dar am trăit o bucurie cum rareori ni se întâmplă să descoperim că nu lipsesc bucăți. Ceea ce s-a întâmplat fascinant este că în loc să fie tăiate mânecile acolo unde era încrețit cu fodori, de fapt am descoperit că bucata de pânză se termina și că femeile doar atât au putut pe lățimea aceasta să țeasă în război și că, de fapt, bucățile care sunt către brățară sunt țesute individual, motiv pentru care este la una dintre ele și această diferență cromatică.

Cămașa trecuse prin cel de-al doilea război Mondial și avea pe ea fluturi metalici lipsă. Era încărcată cu fluturi care îi ascundeau modelul. Noi nu am știut că este o cămașă care era țesută cu lână și metal și după ce a fost despuiată de toate straturile am putut să ne dăm seama care sunt urmele vechilor fluturi metalici, poziția paietelor și după locurile care au fost lăsate în țesătură special pentru ei.

Catrința vine înaintea iei cu mult. Și întotdeauna ne-am întrebat cum ar trebui să arate ia care ar trebui s-o însoțească. Și când am început să dezbrăcăm fluturii de pe ea, ne-am dat seama că la original era o dublare de cromatică și elementele metalice, nu doar cromatica de bază.

Este unul din ansamblurile pe care  noi îl iubim mult.

Stela Moldovanu: Când zici NOI la cine te referi?

Drăgaica Roșie: Inițial spuneam eu, dar mi-am dat seama după expoziția mireselor că deși Alexandru nu vrea să fie considerat parte din această colecție, el este omul care o susține, poate și mai mult din umbră decât mine. Pentru că nu sunt singură. Este efortul nostru, al amândurora, al meu și al lui Alexandru. Nu este doar partenerul meu, este cel care face cercetarea de arhitectura vernaculară, este cel care ne-a ajutat pentru Miresele Soarelui.

Stela Moldovanu: Povestește-ne mai mult și despre cămășile pe care nu le voia nimeni și care erau niște cămăși urâte, ajunse la voi tocmai pentru că erau foarte ciudate.

Drăgaica Roșie: Da, rățușca cea urâtă, cum i-am zis eu,  este o cămașă de Banat. Este din zona Cărbunari și a stat nevândută două luni de zile. Avea la momentul respectiv un preț aproape infim pentru ce este. Și lumea nu a vrut-o pentru că avea două tonuri de cusătură din cauza pigmentului chimic și altul vopsit natural. Motiv pentru care vedem această diferență foarte mare între motivele solare care sunt pe mâneci. Este o cămașă de-a dreptul fabuloasă. Există un fel de substrat pe care se așază toată cusătură aceasta cu motive solare. Și paradoxal, în timp ce Pădurenii cumva lucrează foarte mult cu motive celeste, aceste două cămăși pe care le-am din zonă lucrează foarte mult cu motivele acestea.

 

Sunt cămăși de Văliug și n-au ajuns amândouă doar la mine. Costumul întreg, primul costum întreg pe care l-am văzut este la Emilian Madoșa. Cred că mai sunt câteva costume prin țară, în colecțiile lui Gabriel Boriceanu, la Raluca Ardeleanu, dar și în colecția Laura Diaconu. Cămășile sunt extrem de puțin cunoscute la noi în țară, e un costum care a funcționat în enclava lui, dar e bine reprezentat în colecțiile private.

Stela Moldovanu: Înțeleg că la un moment dat ajungi în cercul colecționarilor afirmați și vă cunoașteți foarte bine piesele. Care sunt colecționarii cu care pot să discuți fără nici o problemă despre colecțiile tale?

Drăgaica Roșie: Colecționarii cu care poți să vorbești fără nici o problemă sunt prietenii. Raluca Ardeleanu care și ea are o colecție axată pe arhaic și pe Transilvania. Cu ceilalți colecționari cred că avem cu toții o relație de independență, este o plăcere să vezi ce au ceilalți în colecție, pentru că de cele mai multe ori sunt costume documentate. Câțiva dintre ei reușesc să aibă acces la surse și la istoricul familiilor și să își construiască costumele corect.

Laura Diaconu are o colecție foarte frumoasă, pe care a mai încercat să o expună la Constanța și care a fost în multe zone. Sebastian Paic are niște piese fantastice de Transilvania. Diana Toma a colecționat mult Vrancea și Buzău și cred că a avut și o expoziție în Republica Moldova. Un alt colecționar foarte important, care cumva este departe de noi, este Simona Laiu, care colecționează din perspectiva mea costumul de curte, o altă sferă. Dar toate aceste percepții sunt percepții particulare. Cred că fiecare dintre noi vede altfel ceea ce au ceilalți.

Stela Moldovanu: Ce crezi despre colecționarii care își ascund colecțiile de văzul lumii, care nu împărtășesc ceea ce au și care consideră că aceste colecții le aparțin doar lor?

Drăgaica Roșie: Multă vreme s-a spus și cred că se spune în continuare că eu fac asta. Motivul pentru care nu am expus până în prezent este pentru că nu îmi era clar care este mesajul pe care vreau să îl transmit. Știu de ce strâng piesele pentru mine. Eu știu ce îmi inspiră mie, dar când le prezinți altora, ele de obicei sunt însoțite de un mesaj și încerci să ajungi la cât mai mulți oameni. Și acest mesaj mi-a fost foarte neclar mai ales că lumea este în continuă schimbare, își îmbogățește cunoștințele, se educă. Întrebarea e dacă o colecție trebuie expusă doar cu rol de informare sau dacă ea trebuie să aibă în spate o informație corectă și mult mai aprofundată. Partea a doua cred că e proiectul nostru, să oferim o informație mult mai completă în spatele lor și asta necesită foarte mult timp în pregătire. Și unul din motivele pentru care nu am expus până în prezent.

Stela Moldovanu: Ce părere ai despre replicile care continuă povestea colecțiilor, povestea cămășilor pe care astăzi noi le considerăm un reper și le reproducem împreună cu femeile din Programul nostru de mentorat Pasărea Măiastră.

Drăgaica Roșie: Ani de-a rândul am primit mesaje în care m-au rugat doamnele să le dau pozele cămășilor. O parte le-am dat, o parte pur și simplu au fost pierdute în arhivele mele și nu le-am mai găsit niciodată. Cred că replicile contribuie la valoarea iconică pe care o cămașă, o piesă textilă o poate atinge.

Privind în urmă, cred că o ie este celebră pentru că ea a circulat prin lume, a fost văzută, a fost cunoscută, a fost înțeleasă, a fost digerată, a fost creată, recreată, pictată, purtată, iubită, explicată. Și aici replicile au un rol determinant. Colecționarii nu au mereu puterea să expună. A expune este un efort uriaș, mai ales dacă faci altceva. Colecționarii nu au poate nici voința de a face celebră o singură ie, pentru că pentru ei, de cele mai multe ori, lucrurile înseamnă ceva întreg, prin relație unele cu celălalte. Și la un moment dat devine incoerent să promovezi o simplă cămașă. În schimb, cei care creează și care promovează o replică, o înzestrează cu iubirea creatorului care își arată cămașa prin lume și în momentul în care spun că ea este recreată după o cămașă de la început de secol, dintr-o anumită zonă și că vine dintr-un anumit sat, fac cunoscută de fapt povestea cămășii originale. Și cred că Măiestria în tot ceea ce face și Semne Cusute sunt două dintre mișcările majore care au avut un impact uriaș în a face de fapt celebră ia românească. Și replicile pe care voi le faceți nu sunt lucrate doar pe plan local, nu sunt lucrate doar în Republica Moldova, ci antrenează oameni din toată lumea. Iile au devenit un fel de mesageri ale pieselor iconice pe care le avem în colecțiile noastre.

Stela Moldovanu: Cred că din acest punct de vedere tu ești foarte generoasă, pentru că noi am primit în ultimii ani foarte multe poze cu detalii de la tine și le-am salvat de câte ori am găsit ceva care să poată fi reprodus. Datorită fotografiilor tale am realizat multe planșe și pentru asta îți mulțumesc enorm. Dincolo de faptul că erau fotografiate în semi-întuneric, cu o taină aparte, cu o căldură aparte, există un stil Drăgaica Roșie pe care îl putem recunoaște. Ai creat intenționat acest stil sau este o întâmplare?

Drăgaica Roșie: Este și întâmplare, și mister care s-a construit, pentru că Drăgaica Roșie se întâmplă de obicei noaptea și lumina noastră, indiferent cât de bună este, se pare că este un clarobscur de fapt care a ajuns să marcheze majoritatea fotografiilor. Ne-am dat seama târziu sau într-adevăr că fotografiile sunt iconice, așa cum spui și tu, îți dai seama că sunt ale noastre după acest clarobscur. Recunosc că a ajuns să ne placă această umbră. Cred că o dată când erau cusute ele, oamenii nu aveau o sursă de lumina și coseau la lumina lumânărilor și în mare măsură, clarobscurul recreează atmosfera de altădată. Drăgaica Roșie se întâmplă noaptea de parcă ar fi un alt reper. Așa le-a așezat lumea.

Stela Moldovanu: Ce frumos! ȘI pentru că pomeneam la începutul acestei că ai avut experiența să vii în cuibușorul nostru intim la Pasărea Măiastră, aș vrea să te întreb cum te-ai simțit acolo?

Drăgaica Roșie: În timp ce povesteam, mi-am dat seama că discuția este marcată de bucurie și abia după ce s-a încheiat discuția am realizat că trăim fețe radical diferite ale aceleiași lumi. Sincer, această lume în care eu am intrat de bunăvoie nu este o lume fericită. Este o lume cu dramele achizițiilor, cu luptele pentru piese, cu frustrările că nu ți-ai completat un costum având o fotă și ratând o ie care era perfectă pentru el. Sunt foarte multe dureri și supărări. Și sunt puține bucurii, la care se ajunge cu niște sacrificii. Însă când am intrat în cercul vostru, mi-am dat seama că toată lumea este fericită și pentru început nu am înțeles de ce. Ca să mi dau seama după aceea că de fapt doamnele nu au nici una din supărările mele. Acum efectiv am simțit bucuria celor care creează ceva pentru ele, care se bucură când văd iile vechi și le descifrează. A fost fascinant să-mi dau seama că există un alt palier în această lume care se uită tot la aceste piese textile cu bucurie și cu împlinire. Că emoția este o emoție vie, care vorbește foarte mult, ajută foarte mult și eliberează.

Interviu realizat pe 01.11.2023